DE VORBA CU CONSTIINTA – Partea I

 

 

Octav Chivulescu

 

 

 

 

De vorba cu Conştiinţa

 

 

– d i a l o g u r i  (ne) î n c h i p u i t e –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Punctul de vedere al filosofiei este acela de a începe cu ceva atât de simplu, ce  pare că nici nu merită  măcar să-l consideri, şi de a termina cu ceva atât de paradoxal, încât nimeni nu va crede.”

Bertrand Russell

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cuvânt înainte

 

Ce este omul?

O succesiune de clipe conştiente, blocate undeva între vise şi amintiri

 

Omul este conştiinţa care, uitându-se în oglindă, va vedea imaginea unei femei ori a unui bărbat.

Daca va ţine o pisică în braţe, va vedea în oglindă imaginea unei femei sau a unui bărbat ţinând în braţe o pisică.

Pisica nu va vedea în oglindă nici pe om om si nici chiar pe ea însuşi.
Pentru ca ea nu este o conştiinţă.

Şi, neavând conştiinţă de sine, nu se va putea distinge în oglindă…

 

 

Ducându-ne existenţa într-un mediu observabil cu ajutorul luminii, face ca simţul văzului să fie, fără îndoială, cel mai important dintre simţuri.

Conştiinţa minţii omului, rod al conştiinţei de sine alături de alte conştientizări proprii doar omului, şi-a început existenţa, cel mai probabil, prin înţelegerea informaţiilor aduse de simţul văzului.

Dintre acestea, recunoaşterea propriei imagini într-o oglinda, ar putea fi foarte bine, prima dintre aceste întelegeri aparte.

Datorită conştiinţei, omul dobândeşte un post mai inalt de observaţie asupra lumii, o poziţie din care lucrurile pot fi văzute în ansamblul lor, interacţionând unele cu altele, şi astfel întelese.
Iar mai apoi, organizate şi păstrate ca şi simple informaţii în memorie, informaţii asamblate mai apoi în imagini închipuite, cu care care omul îşi construieşte, mai întâi visele, şi mai apoi  realitatea.

Asadar, constiinta este mai degraba un soi de nou simt..
Ba poate chiar cel mai puternic simţ al minţii umane…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PARTEA I

 

„CINE SUNTEM?”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 1

 

DESPRE OM

 

 

 

„Omul nu poate descoperi noi oceane, cata vreme nu are curajul de a pierde din vedere tarmul.”

Andre Gide

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1

 

 

 

 

– Conştiinţă?

– Da.

– Da…? Am auzit eu bine? Mi-ai raspuns?

– Da, ţi-am raspuns. Dintotdeauna am vorbit cu tine. Nu vad de ce te miri.

– Da, adevărat. Întotdeauna am auzit o voce, un gând mai bine zis, care-mi tot spunea: „Nu fă aia, fă aialalta, asta este bine, asta este rău…”

– Vezi? Şi cum erau sfaturile pe care ţi le-am dat?

– Da, trebuie să recunosc, erau corecte.

– Doar corecte, sau întotdeauna corecte?

– Dacă mă gândesc bine, da, întotdeauna numai corecte!  Dar cine eşti tu, de fapt? Şi cum de le ştii pe toate, şi bune şi rele?

– Sunt o parte din tine. Ai să înţelegi mai târziu cine sunt.

– Ia stai puţin, tu chiar ai dreptate! Tu chiar mi-ai dat doar sfaturi bune, în toata viaţa mea. Şi dacă stau puţin să mă gândesc, tu m-ai sfătuit de bine şi atunci când eu am facut rău. Şi, mai mult, acum îmi dau seama ca tu sfătuieşti de bine şi pe hoţ, şi pe criminal, şi pe violator, doar că aceştia nu te iau în seama. De ce aşa?

– Da, datoria mea este să delimitez binele de rău în minţile voastre, ale fiecăruia.

– Şi atunci, de ce nu eşti ascultată?

– Pentru că stă în firea lucrurilor să existe şi un liber arbitru. Făra el, întreaga lume ar fi precum una a jucăriilor mecanice întoarse cu cheiţa…

– Liber arbitru, da aşa e. Ai dreptate. Aşa însă, lumea noastra devine dinamică, nu?

– Devine vie!

 

 

2

 

 

– Conştiinţă?

– Da.

– Spuneai că eşti în mine?

– Da, formez o parte din tine.

– Dar în acelaşi timp, eşti şi în oricine altcineva, nu? Că doar toţi au conştiinţă.

– Dacă te referi la oameni, da, sunt şi în oricine.

– La oameni? Adica de ce doar la oameni? Ce vrei să spui, ca nu eşti şi la animale? La plante? La…

– Hai să nu vorbim de asta acum, căci nu vei înţelege.

– Dar mai târziu, voi înţelege?

– Mai târziu, da, vei putea să înţelegi.

– Da? De la cine? Cum?

– De la mine. Dar de ce mă întrebai mai devreme dacă sunt şi în tine şi în altcineva?

– Pentru că mi se pare ciudat.

– Ce ţi se pare ciudat?

– Mi se pare ciudat ca o parte din mine, repet din mine, să mai poată face parte, în acelaşi timp, şi din altcineva. Cum vine asta?

– Cum vine asta? Ca o melodie ştiută de mai mulţi. Tot ce pot să-ţi spun acum, este că uite că… vine. Iar evidenţa realităţii este chiar proba că nu mă înşel. Mai târziu, vei înţelege şi acest detaliu. Şi desigur, tot de la mine.

– De ce spui mereu că nu pot înţelege acum, şi de ce aş înţelege mai târziu?

– Pentru că este prea complex. Nu greu, ci doar complex, reţine asta.

– Adică? Fii te rog mai explicită.

– Uite, este ca şi cum ai încerca să vezi, cu ochii minţii, o imagine uriaşă a unei statui, săpată într-un munte. Atât de uriaşă încât tu poţi cuprinde, cu întreg orizontul privirii tale, deabia câteva mici detalii ale sprâncenei. Ai fi, să spunem, ca o musca lânga un munte sculptat în chip de faţa de om, iar părul sprâncenelor, ar arăta pentru ea precum o pădure.

– Şi ce, nu poate să zboare la o distanţă suficient de mare încât să poată cuprinde întreaga imagine a feţei?

– Nu poate, pentru că sculptura este atât de mare, încât, departându-se suficient de mult încât să poată cuprinde întregul, nu ar mai vedea, din cauza departării, detaliile.

– Uauuu! Păi atunci, înseamnă că nu poate fi văzută niciodată această statuie.

– Ba da, se poate.

– Cum atunci?

– Cum spuneam, cu ochii minţii, adică imaginându-ti. Împreuna vom survola peste o zonă, vei începe să o înţelegi, o vei vizualiza în minte, şi mai apoi o vei memora ca fiind, să spunem, ochiul drept. Mai apoi vom explora o alta zona, şi o vei putea memora drept ochiul stâng. La final, vei putea să-ţi construieşti în minte, întreaga imagine.

– Ca orbii?

– Da, aşa cum fac orbii care văd statuile pipăindu-le cu degetele. Neputând să le vada cu ochii, îşi construiesc imaginea în minte, din bucăţi de curbe şi denivelări pipăite.

– Dar nu este prea complicat? Adică, mă pot eu descurca?

– Da, aşa cum ţi-am spus, imaginea este mai simplă decât ai crede. Tot ce trebuie, este să o poţi cuprinde.

 

 

 

3

 

 

 

– Conştiinţă?

– Da.

– Tu vezi imaginea?

– Da, desigur.

– Adică tu înţelegi totul?

  Da totul, deşi tu nu poţi cunoaşte, acum, pe deplin nici măcar înţelesul acestui cuvânt. Totul…

– Bănuiesc… Şi tu eşti în mine, da?

– Cum am mai spus, da, sunt şi în tine.

– Asta înseamnă că şi eu ar trebui să cunosc totul, nu?

– Îl cunoşti tot atât de bine pe cât vede musca muntele sculptat, deşi zboară la câţiva paşi de el.

– Da, ai dreptate. Dar spui că aş putea înţelege şi eu, până la urmă, totul?

– Bineînţeles, doar ăsta şi este scopul conversaţiei noastre.

– Şi am să aflu răspunsuri la orice întrebări? Adică şi la întrebarile mari, cum ar fi cele existenţiale?

– Dacă tu poţi să formezi din cuvinte o întrebare, atunci da, tot din cuvinte îţi voi construi şi eu răspunsul.

– Orice întrebare?

– Da. Iar atunci ai să-ţi poţi vedea şi înţelege imaginea în propria-ţi existenţă, aşa cum îţi vezi corpul într-o oglindă. Şi totodată, cum te vezi în cameră, printre diverse lucruri, după ce aprinzi lumina care face să dispară bezna.

– Bun, şi când începem?

– Am început deja. De fapt, tu ai început, încă de atunci de când ai început să-ţi pui întrebari. Nu ar avea sens să deţii răspunsuri fără a te întreba mai întâi.

– Stai aşa, că parcă ştiam ceva de genul ăsta… Era o vorbă… Numai puţin… Gata. Mi-am amintit: Nu împrumuta de la alţii răspunsuri la întrebări până când întrebările nu se ivesc în tine însuţi„. Spusă parcă de Lev Tolstoi.

– Da, aşa este. Discutând, cândva, cu el, i-am arătat acest adevăr. Iar el l-a transmis mai departe. Mă bucur să constat că a ajuns şi la tine în minte.

– Discutând cu el?

– Da, am stabilit doar că sunt şi în tine în oricine altcineva.

– Da, ai dreptate, doar că nu m-am gândit că şi la cei din trecut.

– Nu uita că eu, conştiinţa, nu duc o existenţă temporală. Eu trăiesc după legi şi reguli diferite decât trăieşti tu. Eu locuiesc în afara timpului. Nu port ceas la mână şi nici nu mă pot admira în oglindă, aşa cum faci tu. Nu am imagine care să fie văzută cu ochii din cap, ci doar cu cei ai minţii.

 

 

 

 

4

 

 

– Conştiinţă?

– Da.

– Am să pot afla orice?

– Da.

– De la tine, da?

– Da.

– Absolut… tot?

– Eu aşa cred. Tot.

– Nu-mi vine să cred!

– De ce? Ce ai vrea să afli?

– Multe… Aş vrea să ştiu de unde venim, de ce existăm, care ne este rostul?

– Aşa, mai departe?

– Adică ai să-mi spui tu?

– Da, am să te fac să înţelegi, pentru că răspunsurile la astfel de întrebări nu pot fi spuse. Dacă erau aşa de simple, s-ar fi găsit răspunsurile de mult. Aceste răspunsuri trebuiesc construite în minte şi nu aşa, simplu, doar spuse…

– Şi cum de ştii tu aceste răspunsuri?

– Ai să înţelegi când ai să înţelegi cine sunt eu.

– Nu eşti tu conştiinţa mea?

– Ba da, dar mai mult de atât, nu ştii despre mine.

– Asta aşa e…

– Numai atât vrei să afli?

– Oh, ba nu! Vreau să aflu o groază de răspunsuri. Vreau să ştiu dacă există sau nu viaţă după moarte, vreau să ştiu de ce existăm, de ce suntem altfel decât restul vieţuitoarelor, vreau să ştiu cum am de-ajuns, din mici bacterii unicelulare, tocmai pe Lună…

– Mai departe?

– Orice. Vreau să ştiu orice. Vreau să ştiu de ce dorm, de ce visez, ce înţeles au visele. Asta dacă dacă au sau nu unul…

– Aşa, mai zi!

– Vreau să ştiu de ce pe pământ se vorbeşte şi se cântă în limba engleză mai mult decât în orice altă limbă împrumutată? De ce este America cea mai puternică, deşi este cu mii de ani mai tânără decât oricare altă ţară? 

– Bun, mai departe?

– Păi, mai vreau să aflu cum au fost făcute Piramidele, şi de ce s-au construit. Şi de ce, din atâtea hieroglife, picturi şi  basoreliefuri, păstrate până azi, nici una nu descrie nici macar o secvenţă a lucratorilor şi a misteriosului fel în care le-au construit.

– Da, aşa este, nu există nimic, pentru că aşa stă hotărât…

– De cine?

– Am să-ţi spun mai târziu. Altceva?

– De ce există, pe Pământ, şi celelalte construcţii uriaşe şi aparent inutile?

– Cum ar fi?

– Păi bolovanii de la Stonehendge, Desenele de la Nasca, atâtea şi atâtea templuri uriaşe incaşe, mayaşe, chinezeşti şi toate celelalte.

– Da, am să-ţi răspund la toate la timpul potrivit. Până atunci însă, pentru că m-ai întrebat mai devreme de ce limba engleză este cea mai prezentă limbă de circulaţie internaţională, iar acum mă întrebi rostul existenţial al  Construcţiilor Megalitice de la Stonehendge, dă-mi voie să te întreb şi eu ceva.

– Cu plăcere.

– Ai idee când au fost făcute construcţiile Stonehendge-ului?

– Nu, de ce?

– Au fost făcute înaintea Epocii de Bronz, imediat după consumarea Epocii de Piatră! Sunt primele construcţii megalitice ale omenirii.

– Uau, n-am ştiut. Şi? Te gândeşti că faptul că au început primii, ar avea legatură cu cel că sunt cei mai vorbiţi? Au legătură cele două?

Sunt legate cum sunt un… cap de celălalt al unei cozi de lopată!

– Ha, ha…

– Şi pe care coadă stă gravată, în acest caz, „cine se scoală de dimineată, departe ajunge”.

– Da, pare interesant… Adică se poate.

– Mai ai de pus şi alte întrebări?

– Desigur: ce este muzica, de ce ne place muzica; de ce ne place să zburăm, să cercetăm. Şi iarăşi, de ce existăm  noi… oamenii? Sau, ma bine zis, ce suntem noi, oamenii?… Ce ne face să fim oameni?

– Am reţinut.

– Spune-mi, tu chiar ai să-mi răspunzi la toate aceste întrebări, sau doar îţi râzi de mine? Visez cumva? Ia să mă ciupesc…

– Aşa cum ţi-am spus, îţi voi răspunde la toate aceste întrebări, şi la o groază altele, care îţi vor apărea în mod firesc, în minte, pe parcurs…

 

 

 

5

 

 

– Conştiinţă, tu îmi auzi gândurile?

– Tu ce crezi?

– Mda, cred că ştiu. Chiar tu eşti chiar un gând în mintea mea…

– Da, stau aici, lângă celelalte gânduri ale tale. Sigur că le văd, odată cu tine, de cum îţi apar în faţa ochilor minţii.

– Conştiinţă, nu-mi vine să cred ce se întâmplă cu mine! Nu-mi vine să cred că putem sta de vorbă.

– Am stat dintotdeauna de vorbă, sau cel puţin eu am vorbit cu tine. Este adevărat că tu, de cele mai multe ori, te faceai că nu auzi ce-ţi spun.

– Iartă-mă te rog! Sper că nu te-ai supărat pe mine.

– Eu nu pot să mă supăr pe nimeni.

– Nu? De ce?

– Lasă asta acum. Vorbim altă dată. Altceva mai vrei să şti?

– Da, mai vreau să ştiu multe. Vreau să ştiu ce face diferenţa între bărbat şi femeie. Adică, mă înţelegi, între minţile şi caracterele lor diferite. Caci sunt, nu-i aşa, diferite?

– La ce te referi?

– Inclusiv la faptul că aproape toţi compozitorii clasici şi nu doar, aproape toţi pictorii clasici şi nu doar, aproape toţi oamenii de ştiinţa clasici şi aproape toţi inventatorii au fost de sexul masculin. De ce este creaţia apanajul bărbaţilor? Care este, prin echivalenţă, menirea femeilor? Şi nu mă refer la aducerea copiilor pe lume, pentru că vorbesc aici despre minţile lor. Ale bărbaţilor şi ale femeilor.

– Observaţia asta este profundă, să ştii! Mă bucur că ai acest spirit de observaţie. Te va ajuta să cunoşti multe. Da, femeile au un rol extrem de important în construcţia micuţilor oameni în devenire… O să-l înţelegi şi asta mai târziu.

– Bun. Mă bucur. Mai vreau să ştiu…

– Hei, dar nu trebuie să-mi spui acum toate întrebările! Mi le poţi spune şi pe parcurs…

 Ştiu, am înţeles, dar nu aş vrea să le uit. Măcar pe cele mai importante. Uite, cum ar fi de pildă, de ce am primit tocmai prin poporul evreu Biblia şi pe Iisus şi odată cu ei, pe Dumnezeu, şi dacă aceasta are legătură cu încercarea de a fi exterminat, de către nazişti.  Un întreg popor! Mă refer la Holocaust.

– Desigur că are legătură. Dar ca să înţelegi, va trebui să înţelegi mai întăi ce este răul.

– Da, aş vrea să ştiu şi ce este răul!

– Aşa, mai departe?

– Mai vreau să ştiu dacă Geneza este sau nu adevărată, şi daca Apocalipsa a fost sau va urma; vreau să ştiu cine este Adam şi cine este Eva. Vreau să ştiu ce este… ce este… conştiinţa. Adică cine eşti tu.

– Am notat…

– Ah, şi să nu uit. Există Dumnezeu?

– La ce te referi când spui Dumnezeu?

– Nu ştiu… La… Dumnezeu.

– La Dumnezeu?

– De ce mă întrebi la rândul tău? Sau ocoleşti cumva unele dintre răspunsuri?

– Da, aşa fac, le ocolesc. Ai dreptate. Dar numai pe cele la care nu ai fi în stare să înţelegi încă, răspunsul meu.

Asta este o întrebare la care ai să poţi să-ţi răspunzi singur, atunci când ai să cunoşti, suficient de bine, alte lucruri.

– Bine, dar nu poţi să-mi răspunzi măcar aşa, prin da sau nu? Există sau nu?

– Cine să existe?

– Dumnezeu!

– Cine este Dumnezeu? Ce înţelegi tu prin Dumnezeu?

– Tu mă întrebi pe mine?

– Da, ca să înţeleg ce mă întrebi. Dacă mă întrebi, spre exemplu dacă există apă pe pămant, am să-ţi răspund: da, există. Şi asta pentru că amândoi avem o aceeaşi noţiune, comuna, a apei. Dar pentru Dumnezeu, ce noţiune comună avem? Cum pot să-ţi răspund la o întrebare pe care tu nu o poţi pune?

– Dar am pus-o…

– Uite, de mii de ani, atâţia înaintea ta mi-au pus întrebări pe această tema. Dacă există Zeul Tunetului şi al Ploii? Dacă există Zeus, sau Afrodita? Dacă există Manitu, sau Zeul Razboiului? Şi, după ce mi-au descris imaginea pe care o aveau, le-am raspuns, fiecăruia în parte. Dar tu, ţi-ai format o imagine a lui?

– Nu chiar.

– Când ai să ai una, am să-ţi răspund şi ţie.

 

 

 

 

6

 

 

– Conştiinţă?

– Da.

– Ce trebuie să fac? Cum începem?

– Tu mă întrebi şi eu îţi răspund.

– Ce să te întreb?

– Ce ai vrea să cunoşti.

– Cum ţi-am mai spus, orice şi tot.

– Cu ce să începem?

– Cu viitorul!

– Viitorul… Viitorul cui?

– Păi… al meu, al nostru, al oamenilor. Al Planetei.

– Trecutul îl cunoşti?

– Trecutul meu?

– Trecutul tău, al oamenilor, al Planetei…

– Pe al meu, da, îl cunosc. Restul mai puţin, recunosc.

– Pe al tău zici că îl cunosti?

– Îîî… De fapt nu prea. Am amintiri personale, dar am mai uitat dintre ele.

– Nu la asta mă refeream. Ştii de unde vii pentru a cunoaşte unde mergi?

– Sunt legate una de alta?

– Tu ce crezi? Ca un…

– Cap de celălalt al unei cozi de lopată, ştiu! Da, aşa trebuie să fie. Spune-mi atunci tu, conştiinţă, de unde vin?

– Cine să vină? Tu?

 Adică?  Da, eu. De unde vin eu? Cum am apărut eu?

– Uite ce-ţi propun: ca să ne înţelegem, trebuie să vorbim aceeaşi limbă. Tu ca şi individ sau tu ca şi om?

– Da, ai dreptate, te înţeleg şi îţi dau dreptate. Bun. Să o luăm în ordine: cum am apărut eu ca om. De fapt, cum a apărut omul?

– Omul? Ştii ce este omul? Pornim de aici?

– Da, desigur. Şi eu sunt un om, şi ceilalţi din jurul meu sunt tot oameni. Vrând-nevrând, i-am tot studiat de când am deschis ochii. Sau, mă rog, cam de când am început să înţeleg câte ceva despre viaţă. Deci?…

– Deci ştii ce este omul.

– Da, cât de cât.

– Dă-mi voie să te contrazic.

– Adică?

– Adică eşti departe de a înţelege noţiunea de om. Dar hai să începem de undeva.

– De-abia aştept!

– Uite, hai să începem prin a face un experiment mental.

– Hai!

– Imaginează-ţi că vei lua un grup de pisoi de lângă pisicile ce tocmai i-a fătat, şi-i creşti izolat pe o insulă. Odată ajunşi la maturitate, ce zici, aceştia vor avea comportamente identice cu ale părinţilor sau nu?

– Adică?

– Adică vor alerga după şoareci şi vor fugi de câini, vor toarce când sunt mângâiaţi şi vor alerga în cerc, în încercarea de a-şi prinde coada? Vor avea toate caracteristicile ce, dealtfel definesc rasa lor? Ce zici?

– Păi, da, cred că da. Deşi nu am cunoştiinţă despre un asemenea test, cred că cel mai probabil asta se va întâmpla. Populaţia de pisici de pe insula nu s-ar deosebi cu nimic de cea de pe continent. Oricum, pisoii pe care i-am avut eu, au avut cu toţii acelaşi comportament, deşi au crescut în casă, fără a cunoaşte alte pisici. Şi? Ce legatură poate avea asta cu omul?

 Ai răbdare. Dacă ai lua un grup de căţei, sau de păsări, sau de peşti, sau de păianjeni şi aşa mai departe, şi ai repeta experimentul? Adică să crească şi aceştia, izolati de părinţi pe insula. Ce crezi că s-ar întâmpla?

– Păi cred că păsările îşi vor face cuiburi în care-si vor depune ouăle, vor zbura şi vor cânta, câinii vor lătra, vor alerga pisicile şi vor muşca, peştii vor înota, iar păianjenii îşi vor ţese pânzele în care vor prinde muşte… Greşesc?

– Nu, nu greseşti deloc. Populaţia crescută izolat, va avea, de fiecare dată, aceleaşi caracteristici ale rasei sale.

– Bun şi?

– Am dus pe insulă pui de animale şi, cu trecerea timpului, putem spune că au ajuns, pe insulă, aceleaşi animale, adică identice cu părinţii, da?

– Da.

– Bun. Asta înseamnă că în sămânţa animalului, în gena lui, este scris întreg comportamentul viitorului animal. De acord?

– Absolut de acord!

– Acum spune-mi, ai văzut vreodată ce comportament au copii găsiţi în junglă? Cei rătăciţi, pierduti sau furaţi de maimuţe şi care au reuşit să supravieţuiască până ce societatea umană i-a recuperat?

– Da, am mai văzut câte ceva. Parcă erau goi, mergeau în ‘patru labe’, mârâiau, muşcau, erau foarte sperioşi, fugeau de oameni.

  Vezi tu, de aici încep întrebările când ne referim la oameni. Dacă ai trimite pe o aceiaşi insulă copii care să crească în izloare, feriţi de rigorile societăţii omeneşti, aceştia nu vor mai forma o populaţie umană. Duci pe insula copii de oameni, gândind că vor creşte oameni, însă de ajuns, ajunge cu totul altceva. Numai oameni nu.

– Nu?

– Nu. Adică nu ai să-i găseşti cu arcuri în mâini, ocupându-se cu vânatul, şi nici aruncând năvoade sau undiţe, de pe malul lacurilor. Nu ai să-i vezi organizaţi în nici un fel, nu vei gasi un mic sat, cu colibe şi aplecători. Nu vei găsi urme de foc… Acesta a apărut dupa milioane de ani de evoluţie a… gândirii. Nu apare într-o singură generaţie. Se învaţă de la o generaţie la alta, asta este adevărat. Dar copii noştri, nu au avut de la cine, îţi aminteşti? Au crescut izolat.

– Da, cred că ai dreptate. Uite, la asta nu m-am gândit!

– Nu ai să-i vezi crescând plante, făcând un fel de agricultură, chiar primitivă şi nu ai să-i vezi vorbind sau scriind. Nici măcar desenând. Iar dacă le vei arăta propria imagine într-o oglindă, nu vor avea nici o reacţie. Cum nici câinii sau pisicile nu au, ai observat?

– Da, am observat, dar nu am dat importanţă. Dar are vreo importanţă?

– Da, are importanţă. Una majoră. Ceea ce vei găsi pe insulă, nu sunt oameni! Doar trupuri de om… Simple animale, însă fără vreun fel de caracteristici, nici cât cele ale celorlalte vieţuitoare. Ca şi animalele, conduse de cele câteva instincte. Fără judecată, însă.

– Aha…

– Ai dus pisoi, ai găsit pisici; ai dus căţei, ai găsit câini; ai dus icre de peşte, ouă de păsări şi oua de păianjen, ai găsit peşti, păsări şi păianjeni.

– Da…

– Ai dus copii de om, însă oamenii nu au ajuns pe insulă.

– Chiar! Sunt uimit! Dar ce se întâmplă?

– Se întâmplă că tocmai începi să înţelegi că omul nu este ceea ce ai crezut până acum. Ci altceva.

– Hm…

– Iar dacă vei lua un creion şi vei înşira pe hârtie toate caracteristicile specifice omului, vei vedea că nici una dintre aceste caracteristici nu va apărea pe insulă. Nimic din ceea ce defineşte omul, nu se transmite prin naştere, sau prin gene.

– Curios…

– Acestea se dobândesc numai prin învăţare. Nici măcar mersul biped, cum spuneai mai devreme! Până şi acest lucru este rodul unor luni de ‘instrucţie’ al părinţilor. Al societăţii. Îţi aminteşti ce muncă a fost şi cu copilul tău, să-l ridici din ‘patru labe’ în două? Şi cât exerciţiu a fost necesar să schimbi stângăcia pe dexteritatea alergatului. Sau a gimnasticii…

– Sunt uimit de ce îmi spui!

– Uimit este una, contrariat este alta. Dai dreptate spuselor mele sau nu?

– Da, sigur că da, doar că mă simt ca şi cum ai deschis o uşă, dar încă nu văd nimic prin ea. Accept că există această uşă, însă va trebui să mă înveţi şi ce trebuie să văd prin ea.

– În primul rând, trebuie să vezi că mutarea imaginară pe insulă a acţionat precum un bisturiu care a separat entitatea om de cea a trupului uman. Acesta din urmă rămânând condus condus de instincte, precum orice alt animal.

 

 

 

 

7

 

 

– Hai să recapitulăm. Tu te consideri un om. Iar când vezi un trecător pe stradă, gândeşti că ai văzut un om. De fapt, omul nu poate fi văzut cu ochii din cap, ci doar cu cei ai minţii. Pentru că a fi om presupune o serie întreagă de caracteristici specifice. Omul este o noţiune abstractă. Ce vezi cu ochii din cap este trupul omului. Atât.

– Trupul omului…

– Aceste caracteristici specifice omului şi de altfel unice în natură, sunt oarecum cultivate pe copii nou născuţi, acestea urmând să ia locul celor native, instinctive, ale animalului din noi. Cel care a ajuns pe insula izolată, din exemplul de mai sus. Mă înţelegi?

– Încerc!

– Dar ia spune-mi, ce ai reuşit să înţelegi până acum?

– Înţeleg că tu spui că omul, cel care păseşte pe stradă, este de fapt combinaţie de de caracteristici unice în natură,  şi un… animal.

– Corect. Uite, nu ai să vezi, spre exemplu, niciodată un câine care se amuză pe socoteala cuiva, sau care găseşte nu ştiu ce situaţie a fi una amuzantă.

– Da, hm…

– Nu ai să vezi, în lumea necuvântătoarelor, indivizi vorbindu-şi unul altuia, ori desenând, ca să nu mai vorbim de a scrie…

– Totuşi, am văzut mereu şi la toate animalele, diverse sunete trimise între mamă şi pui, şi chiar între adulţi. Nu este asta o formă de comunicare?

– Adică ai văzut câinii lătrănd la gard, la Lună, ori mârâind lângă castronul de mâncare, şi te gândeşti că vorbesc între ei, nu? Sau ai auzit păsările cântându-şi una alteia, sau femela mamă alintându-şi puii şi chemându-i la masă şi te gândeşti că şi ei vorbesc, dar într-o limba pe care noi nu o înţelegem?

– Dar asta nu se cheamă că-şi vorbesc?

– Sigur, îşi comunică stări, nevoi, disperări. Nu am spus că animalele sunt mute. Ci doar necuvântătoare

– Adică?

– Adică nu ai să vezi că doi cai înhămaţi dis de dimineaţă, la căruţă, pentru o întreagă zi, stau de vorbă depănând impresii şi amintiri, cum ar face-o doi colegi de serviciu…

– Da, acum înţeleg ce spui.

– Oamenii vorbesc neâncetat, citesc, construiesc în minte imagini şi au viziuni pe care le împărtăşesc cu ceilalţi. Fără conversaţie, se simt singuri. Animalele nu.

– Bun, sunt de acord. Să mergem mai departe…

 

 

 

8

 

 

– Am văzut ce face omul, vreau acum să vedem ce nu face animalul.

– Adică?

 Ce zici că se întâmplă dacă arăţi unei pisici înfometate o felie de salam?

– Începe să miaune şi să se gudure pe la picioarele mele, ca să i-o dau. Greşesc?

– Nu foarte mult.

– Adcă greşesc? Ei, dar cum aşa?

– Ai să vezi imediat. Ce zici că se întâmplă cu pisica şi felia ta de salam?

– Păi ce să se întâmple, nimic special: pisica vede felia de salam, şi plânge să i-o arunc să o mănânce.

– Nicidecum!

– Ei, ia stai puţin, cum nu aşa? Ce vrei să spui? Şi sper că nu baţi câmpii, până la urmă. Eu chiar vreau să cred că ştii toate acele răspunsuri, şi nu că mi-am pierdut vremea! Cum aşa, nicidecum?

– Ţi-am spus că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.

– Adică?

– Păi tu afirmi că pisica vede felia de salam, şi această imagine ajunsă în creierul său, declanşează tot comportamentul ulterior.

– Păi şi ce, nu este aşa?

– Nu, nu este aşa.

– Dar cum este, atunci? Ia spune tu, că eu nu mai pricep nimic!

– Dacă ar fi aşa cum spui tu, înseamnă că daca i-ai arăta un pachet sigilat, cu felii de salam fotografiate pe el, pisica ar trebui să reacţioneze la fel. Daca ar vedea felia de salam, cum spui tu.

– Da, şi afirm în continuare că pisica vede şi pachetul.

– Nu vede pachetul, crede-ma. Îl miroase doar.

– Ei, nu mai spune. Vrei să spui că pisica este atât de tâmpită că nu vede salamul din cutie? Sau oarbă?

– Ai văzut vreodată o pisică sau un câine care să dea din coadă în faţa televizorului, în timpul unei reclame cu mezeluri? Sau poate în faţa unei fotografii ce redă o friptură sculentă ori un os ori un şoricel?

– Îî… Nu… Adică?

– Adică ce? Doar văd bunătăţile alea, pe ecranul colorat al televizorului, sau pe foaia colorată de hârtie, nu?

– Da, aşa este, că doar nu sunt orbi.

– Vezi, şi cu toate astea nu au nici o reacţie.

– Da, chiar aşa. De ce oare?

– Dar poate ai să-mi spui că nu-i place specialitatea respectivă.

– Nu, ai dreptate, nu spun asta.

– Deci dacă vede, la televizor, o reclamă cu cutia desfăcută, plină cu mâncarea sa preferată, nu are nici o reacţie, dar dacă scoţi cutia din frigider, ea se va gudura pe lângă tine.

– Da, ai dreptate. Spune-mi, ce se întâmplă?

– O miroase! Ori, dacă iei mereu cutia din frigider şi-i dai să mânânce din ea, îşi va forma un reflex, chiar de când deschizi frigiderul. Cutia, sau mai bine zis imaginea cutiei de mâncare, nu-i spune nimic. Aşa cum nu are nici o reacţie, cum spuneam, în fata pozei unei felii de salam.

– Aha…

– Altceva. Ţi s-a întâmplat să oferi pisicii tale o felie dintr-o specialitate care ţie îţi face o mare plăcere să o deguşti, dar pe care pisica, după ce o miroase, o ignoră?

– Da, de câteva ori. De ce oare?

– Pentru că acea ‘specialitate’ este de fapt, artificială. Simţurile tale sunt înşelate de imagine şi gustul şi mirosul artificial, însă cele ale pisicii îi spun că ceea ce are în fată, nu este carne, ci plastic. Şi atunci, nu o mănâncă. Cum nu ai mânca tu o poză.

– Da, se prea poate să ai dreptate.

– Şi încă ceva. Ai vazut cum aruncând spre câinele tău o mică bucată de carne, aceasta sare din loc în loc, şi se opreşte undeva, la mică distanţă de câine? Câinele o caută în stânga şi în dreapta, mirosind febril şi neliniştit, deşi pe întreaga podea nu mai este altceva decât bucata de carne aruncată, pe care tu o poţi zări de la o poştă?

– Da, chiar aşa fac, zici că sunt bătuţi în cap, sau orbi… Nu o văd, de parcă ar fi invizibilă!

– Într-un fel, aşa ar şi trebui să fie, nu? Ca să reacţioneze de parcă nu o văd…

– Invizibilă?

– Tu, dacă ai fi în locul lui, cum ai proceda?

– M-aş duce direct la ea.

– De ce direct?

– Pentru că o văd şi îi ştiu astfel poziţa.

– Pentru că o vezi cu ochii, da?

– Da.

– Iar dacă câinele o găseşte luându-i urma după miros, şi nu după imagine, ce spui?

– Spun că o vede cu… nasul.

– Şi deci nu cu ochii, da? Deşi nu este orb.

– Mda… Aşa s-ar părea. Dar cum vine asta?

– Mai ai răbdare puţin. Ia spune-mi, ai vazut ce reacţie de agitaţie au câinii când îşi revad stăpânul după o absenţă mai îndelungată?

– Da, am văzut, sar, aleargă şi schelălăie înnebuniţi.

– Ai văzut să aibă măcar vreo reacţie, cât de mică, la imaginea stăpânului într-o poză sau la televizor?

– Măi să fie, aşa-i. Dar tot nu înţeleg, ce se întâmplă, că doar nu sunt orbi?

– Nu, nu sunt orbi. Dar judecata ta este…

– Scuze, ai avut dreptate, m-am repezit să arăt că nu am încredere în tine. Sper că nu te-ai suparat!

– Eu nu pot să mă supăr, ţi-am mai spus, îţi aminteşti?

– Da, îmi amintesc. Deci?…

– Animalele văd, nu asta este problema.

– Dar care atunci? Hai, nu mă mai fierbe!

– Mai ai puţină răbdare. Este important să înţelegi corect. Dacă nu reuşeşti să înţelegei perfect această idee, nu vei putea merge mai departe cu înţelegerea ta.

– Bine, zi.

– Ia spune-mi, dacă la televizor, stăpânul câinelui îşi strigă câinele, acesta, care ignoră imaginea stăpânului, ce reacţie va avea?

– La naiba! Va ciuli urechile şi îl va căuta prin cameră!

 

 

 

 

9

 

 

– Uite, spune-mi ce faci tu când ajungi în faţa unui apus mirific de soare, ce se aşterne peste crestele înzăpezite ale munţilor, cu ierburi şi copaci încă verzi la poalele lor?

– Fac poze! Multe poze!

– De ce?

– Pentru că îmi plac astfel de peisaje.

– Dar ai văzut vreodată, vreun câine, oprindu-se din mersul său legănat, şi întorcând capul spre acelaşi peisaj, să se aşeze pentru câteva clipe să admire frumuseţea naturii?

– Ha, ha… Nu, desigur…

– Dar vede şi el peisajul, nu?

– Desigur. Dar…?

– Dar… Tu vezi felia de salam cu ochii, şi pisica la fel.

– Asa… Păi parcă spuneai că nu o vede. La pisica, mă refer.

– Ba şi tu şi pisica vedeţi felia de salam, şi tu şi pisica vedeţi reclama de la televizor, şi tu şi câinele vedeţi peisajul mirific.

– Şi atunci? De ce reacţiile noastre sunt diferite?

– Hai acum să vedem de ce. Tu. Ce se întâmplă când vezi tu felia de salam?

– Păi ce să se întâmple, o văd, ştiu ce gustoasă este, şi mi se face poftă să o mănânc.

– Ştii ce gustoasă este?

– Da, ştiu ce gustoasă este, de ce mă întrebi?

– De unde ştii că este gustoasă?

– Pentru că am mai mâncat.

– Şi?

– Şi mi-a plăcut.

– Şi cumva, când ai văzut-o, ai facut apel la experienţa din memorie?

– Da, exact, asta am făcut. Mi-am amintit că am mai mâncat şi că mi-a plăcut.

– Asta înseamnă că o experienţă petrecută în trecut, a fost memorată în mintea ta, iar când ai avut în faţa ochilor o felie de salam, ori fotografia acesteia, mintea ta a rechemat imaginea împreună cu impresia aferentă. Corect?

– Mda, mi se pare corect!

– Prin urmare tu ai memorate în minte, imagini, alături de bineînţeles, mirosuri, senzaţii, impresii… Dar în primul rând, imagini.

– Hopa, stai că devine interesant! Mai zi…

– Prin comparaţie, dacă pisica nu reacţionează la imaginea salamului din fotografie sau chiar, în paranteză fie spus, nici la un mulaj perfect, făcut din ceară, spre exemplu, înseamnă că…

– Înseamnă că pisica are memorate în minte, mirosuri, sunete, alături de senzaţii, dar nu are…

– Prea multe imagini memorate. Bravo. Ai înţeles.

 

 

 

 

10

 

 

– Am înţeles, dar tot nu am o imagine clară. Mă ajuţi, conştiinţă?

– Cum să nu. Hai să punem câteva piese ale puzzel-ului, la locul lor.

– Deci…

– Din exemplul cu insula izolată, am văzut că spre deosebire de orice alte vieţuitoare, caracteristicile ce definesc omul, nu se moştenesc genetic, ci se transmit copiilor în timp, prin învăţare. Da?

– Da, este greu de crezut, dar aşa este. Cum spuneai, până şi mersul nostru biped, nu este o caracteristică a evoluţiei, ci a rigorilor civilizaţiei noastre. Şi trebuie să recunosc că nu băgasem de seamă acest aspect.

– Bun. Mai apoi, din exemplul cu pisica şi felia de salam, am văzut că omul memorează imagini, spre deosebire de animalele care memorează mirosuri şi sunete.

– Poate că d’aia şi au creierul aşa de mic… Ha ha…

– Nu râde, că aşa şi este.

– Da?

– Da, de fapt ele au creierul cât este normal să-l aibă. Oamenii îl au mai mare. Cel mai mare. Şi dacă ai văzut sau auzit, cea mai mare problemă la o naştere de om, este ieşirea capului. Naşterea poate fi fatală atât mamei cât şi copilului.

-Da? De ce?

– Pentru că trupul femeii nu este construit pentru un cap al copilului aşa de mare. Este singurul caz din natură. La toate celelalte vieţuitoare nu există această problemă.

– Dar asta înseamnă că ceva a luat-o înaintea evoluţiei!

– Da, creierul omului şi-a depăşit tiparele.

– Interesant. Dar de ce oare?

– Ca să facă loc noului tip de informaţie memorate.

– Ah… Încep să înţeleg. Tu spui că animalul memorează preponderent mirosuri şi sunete, care nu sunt aşa de multe, iar omul memorează preponderent imagini.

– Care sunt, incomparabil mai multe.

– Şi cum, spui că ăsta este motivul pentru care avem cel mai mare creier? Memorarea imaginilor?

– Şi administrarea lor, prin miliarde si miliarde de conexiuni neurale. Care ocupă spaţiu suplimentar.

– Măi să fie, se prea poate să ai dreptate.

 

 

 

 

11

 

 

 

– Conştiinţă?

– Da?

– Mergem mai departe?

– Mergem.

– Este interesant tot ce mi-ai spus tu. Dar ce alte argumente mai poţi aduce în sprijinul teoriei ăsteia. Ştii, ca să o consolidezi…

– Păi hai să ne uităm puţin prin trecut, da?

– Da, desigur, la ce să ne uităm?

– La strămoşii oamenilor. Ce ştii despre ei?

– La ce epocă te referi?

– Păi, ca să aibă legătură cu ceea ce vorbeam mai devreme, ar trebui să chiar în momentul în care strămoşul omului fiind încă un animal, a început să se diferenţieze de restul vieţuitoarelor tocmai prin memorarea imaginilor vizualizate.

– Da, înţeleg ce spui acum. Tu vrei să găsesc chiar veriga lipsă a evoluţiei omului. Nu te supăra, dar nu mă văd în stare să găsesc eu, ceea ce caută atâţia oameni de ştiinţă de la Darwin încoace, şi nu au găsit încă.

– Da, chiar asta vreau de la tine.

– Glumesti probabil, sau mă supraestimezi.

– Nicicum. Este simplu şi uşor.

– Poate pentru tine.

– Nici pentru tine nu trebuie să fie.

– Nu? Hai că m-ai făcut curios.

– Ce căutam noi?

– Căutam veriga lipsă. Căutam un moment de răscruce al evoluţiei noastre. Cel în care animalul începea să se transforme în om.

– Bun. Şi ce semne specifice am convenit că trebuia să prezinte această verigă lipsă?

– Am convenit că era momentul în care tocmai începea să memoreze imagini, şi nu doar sunete şi mirosuri, ca până atunci.

– Exact. Spune-mi acel moment.

– Crede-mă că nu ştiu ce să spun. Nu am nici cel mai mic habar…

– Ba şti, crede-mă şi tu. A existat un moment în istoria evoluţiei omului în care acesta a deschis ochii minţii, văzând pentru prima dată peisajul mirific, văzându-şi imaginea oglindindu-se în apă, văzând Luna şi Soarele, noaptea şi ziua. Văzând celelalte animale pe care, tot pentru prima dată, a şi început a le desena pe pereţii peşterilor.

– Le-a desenat? Te referi la Omul de Cromagnon?

– Numit şi Homo Sapiens Sapiens! Da.

– Măi să fie! Deci zici că ăla a fost momentul în care omul a început să vadă cu ochii minţii? Să devină conştient de curgerea timpului?

– Da. Este momentul în care omul a căpătat conştiinţă. Lumina minţii.

– A căpătat… conştiinţă?

– Da, ce te uiţi aşa la mine? Cum s-ar spune, cam atunci am sosit şi eu în mintea omului.

 

 

 

12

 

 

– Hai că începe să-mi placă ce aflu de la tine. Stai să-mi fac puţină ordine printre gânduri, căci nu vreau să-mi scape ceva.

– Stau…

– Deci lucrurile stau cam aşa. Omul, spre deosebire de animale, are conştiinţă. Conştiinţa îl face să vadă lumea cu alţi ochi, interiori.

– Cu ochii minţii.

– Da. Totul a început, se pare, cu noua sa capacitate de a memora imagini, fapt ce a făcut să-i şi crească creierul la dimensiunea actuală. Apropo, mai este vreun animal care să aibă creierul atât de mare?

– Da, delfinul.

– Delfinul, da. De ce nu mă mir…? Doar este inteligent şi el. Apropo, ce este inteligenţa?

– Vedem puţin mai încolo. Acum continuă să-ţi fixezi în minte ce spui că ai înţeles până aici.

– Da, deci Omul de Cromagnon, strămoşul omului de astăzi, a fost prima za din lanţul evoluţiei, cea care a reuşit să memoreze imaginile văzute.

– Şi care, uimit de noua dimensiune a lumii ce se desfăşura în faţa sa, a început să facă ceea ce nici o altă vieţuitoare nu a mai făcut până şi de atunci: să deseneze pe pereţii peşterilor… imagini.

 

 cro-magnon-caverne

 

– Nu-mi vine să cred ce-mi spui! Trebuie să-ţi dau dreptate…

– Imaginile animalelor cu care îşi potoleau foamea. Vânatul…

 dord20cave20paintingcomp

 

 

– Da, nu m-am gândit la asta până acum!

– Deşi ştiai de existenţa lor, nu-i aşa?

– Da ştiam, dar nu m-am gândit niciodată să le corelez cu…

– Cu ce? Cu omul şi cu evoluţia lui?

– Da, nu am ce să zic. Decât poate că mă bucur nespus că  te-am cunoscut!

– Prin urmare veriga lipsă în cazul evoluţiei omului este apariţia capacităţii acestuia de a memora masive cantităţi de imagini vizuale, purtate de lumină, caracteristică întâlnită doar la om. Acest fapt a realizat saltul de la stadiul de animal la cel de animal plus minte de om…

– Aha…

– Din acest moment, mintea omului a început să se dezvolte lucrând cu aceste imagini, si nu doar cu mirosuri sau sunete, cum o făcuse până atunci.

 

 

 

 

 13

 

 

 

– Mergem mai departe?

– Cu cea mai mare plăcere!

– Acest nou obicei, te gândeşti în ce s-a transformat cu timpul?

– Nu ştiu exact. În pictură?

– Asta mult mai târziu. Dar atunci, imaginile s-au transformat uşor, uşor, în hieroglife. O succesiune de imagini, desenate oarecum schematic, descriau vizual, o acţiune petrecută, sau ce urma să se petreacă. Memorii sau aşteptări. Amintiri sau vise.

 

 

 

 

 

 

part3_01_01apapiro 

 

 

 

– Ah, dar tu chiar ai dreptate.

– Iar acestea, mai apoi, au devenit ideograme.

  Da, nu mai mergea să stai să pictezi o zi întreagă că ne grăbim… Că trecea ziua! Ha, amuzant de firesc!

– Da, cantitatea de informaţii creştea, şi era nevoie de o manieră mai rapidă de exprimare. Desenele au fost înlocuite de simboluri. De semne. Simple semne. Nu trebuia decât să cunoşti corespondenţă între semn şi imaginea sau acţiunea pe care o înlocuia.

 

 

hieroglife_3 

 

new-coreldraw-10

– Da, pare minunat de adevărat ce-mi spui.

– Ideogramele au devenit din sunete si imagini scrise, cuvinte şi mai apoi texte ce exprimau rapid gândurile omului.

 

manuscris-marea-moarta

 

Ce puneau ordine în noua lui viaţă. Ce stabileau graniţele viitoarei civilizaţii. Ce organizau toată activitatea noii forme existenţiale, instalată în mintea animalului purtător, aşa numita, om.

 

 

papyrus_ebers 

 

papyrus_66a

 

 

– Aşa au apărut, într-o formă ce putea fi uşor multiplicată pentru ajunge la câţi mai mulţi oameni, spre exemplu, cele zece porunci. Şi toate celelalte texte religioase, de a cărui existenţă a avut atâta nevoie evoluţia civilizaţiei omului.

 

p7110004-geneva-bible-picture-1712x1368-resize 

 

– Aşa au putut fi stocate creaţiile muzicale, şi astfel predate mai departe, generaţiilor ce urmau. Te gândeşti că era o vreme în care o melodie nu ajungea pe disc, ca în zilele noastre, ci pe hârtie. Iar orchestra care scotea cu exactitate sunetele înscrise pe foile de hârtie, juca oarecum rolul aparatului în care tu astăzi, introduci discul.

 

mozart_manuscris_paris_kv297 

 

 

 

Şi tot aşa au apărut regulile, legile şi constituţiile societăţii umane. Aşa a apărut civilizaţia umană. Odată cu apariţia cuvântului…

 

 a-student-discovered-an-original-einstein-manuscript-3

 

– Da, îţi dau perfectă dreptate! Întradevăr, totul pare că a pornit din acel moment fericit, în care omul de Cro Magnon a deschis ochii minţii. Adică a putut memora imagini vizuale. Imaginea ca şi cuvânt!

– Da, imaginea ca şi cuvânt. Vreau să mai priveşti o imagine şi să-mi spui dacă vezi ceva deosebit în ea.

 

 

bible_light 

– Văd o carte cu o lumânare ce-i luminează paginile.

– Aşa, şi? Ce-ţi inspiră?

– La ce te referi, că putea fi citită şi noaptea?

– Nu, nu la asta mă refer. Ci la faptul că fără lumină, nu s-ar putea vedea scrisul.

– Corect, şi care este ideea?

– Că nu s-ar vedea nici cartea.

– Şi…?

– Şi nu s-ar fi văzut nici lucrurile descrise în carte.

– Tot nu înţeleg.

– Fară lumină, omul de Cro-Magnon nu ar fi văzut nimic, pentru că imaginea vizuală este adusă ochilor, purtată fiind de lumină.

– Aha, da. Şi?

– Totul porneşte de la lumină. Imaginea este lumină reflectată.

– Aha!

– De aceea omul, în toată istoria lui, s-a închinat luminii. Soarelui. Nu s-a considerat omul o fiinţă a luminii?

La început a fost lumina!

– Şi tot la început a fost cuvântul. Adus de lumină. Chiar dacă, la început,  într-o formă picturală…

 

grotte-lascaux 

 

– Conştiinţă?

– Da.

– Să fie ăsta răspunsul la întrebarea de ce ne place mai mult să citim o revistă ilustrată cu poze decât una fără?

– Da. Omului îi este mai uşor, datorită construcţiei sale specifice, să vadă ecranizarea unui roman, decât să-l citescă. Omului îi este greu să memoreze două numere de telefon, deşi, în acelaşi timp şi fără nici un efort, memorează filme întregi pe care le poate reda, la nevoie, de-a fir a păr, întreaga lui viaţă.

– Incredibil! Da, aşa este! Acum se explică şi acest paradox…

– Creierul omului este pregătit să primească şi să memoreze uriaşe cantităţi de informaţii în format de imagini.

– Conştiinţă?

-Da?

– Ţi-am spus cât de mult mă bucur că te-am cunoscut? De-abia aştept să continui dialogul cu tine.

Acum îmi pare rău că trebuie să te las, dar am ajuns la piaţă.

…………………………………………………………………………………..

– Cam cât să fie?

– Vreo două kilograme.

– Mai coapte sau mai verzi?

– Mai coapte.

– Pungă aveţi?

– Nu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 2

 

DESPRE EVOLUTIA OMULUI

 

„Omul – fereastra prin care trebuie privită lumea”

G. B. Shaw

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

13

 

 

– Taxi! Taxi!

– Unde mergeţi?

– În Piaţa din Centru.

– La Fântână?

– Da, este bine acolo.

– Va deranjează muzica, doriţi să o închid?

– Nu. Nicicum…

……………………………………………..

– Conştiinţă?

– Da?

– Şi acum?

– Acum mergem mai departe. Ce vroiai să mai afli?

– Vroiam să continuăm de unde am rămas.

– Agreasem că animalul a început să memoreze imagini şi, cum spuneam, acest fapt a condus la apariţia în mintea lui a unei forme existenţiale ce a condus în final la apariţia civiliza…

– Stai puţin, că vroiam să te mai întreb ceva.

– Întreabă-mă.

– Nu îmi este clar de ce spui că animalele nu au conştiinţă? Care sunt mecanismele care fac ca, de la simplul fapt că imaginile sunt memorate, omul să devină o fiinţă raţională, inteligentă şi posesoare de conştiinţă? Şi de unde izvorăşte inteligenţa?

– În primul rând, vreau să faci distincţie între a fi conştient şi a deţine conştiinţă.

– Sunt două lucruri diferite, nu?

– Opusul conştientului este inconştientul. Poţi deveni inconştient dacă leşini, spre exemplu. Sau dacă te loveşti puternic la cap. Şi asta este valabil atât pentru oameni cât şi pentru animale, căci şi ele pot fi sau nu conştiente. În plus, poţi spune figurativ despre un om că este inconştient atunci când acţionează de o manieră greşită, care i-ar putea pune viaţa sa sau a altora în pericol, deşi are habar de riscul implicat.

– Bun am înţeles ce înseamnă să fi conştient. Dar a avea conştiinţă, ce presupune?

– A avea sau nu conştiinţă…

– A te avea sau nu pe tine…

– Da, a mă avea sau nu pe mine. Uite, hai să ne imaginăm o situaţie. Tu, ca şi om, mai întâi îţi construieşti în minte ‘filmul’ acţiunilor tale viitoare. Ţi-l imaginezi. Spre exemplu, nu ieşi mai întâi pe uşă şi mai apoi te întrebi unde trebuie să ajungi, da?

– Corect.

– Mai întâi te gândeşti ca trebui să faci ceva, să spunem că trebuie să îţi cumperi o pâine. O vizualizezi chiar, stând în faţa ochilor  minţii. Apoi te gândeşti la ce magazin vei merge să o cumperi, şi-l vizualizezi, în minte, şi pe el. Te uiţi la ceas, ca să vezi în dacă la ora respectivă magazinul mai este deschis şi apoi compari informaţia programului magazinului, memorată în mintea ta,  cu ora arătată de ceas.

– Până aici, corect.

– Apoi, te duci să te îmbraci cu haine potrivite de ieşit în oraş, iar când ajungi la şifonier, tu deja ai văzut în minte hainele pe care le vei lua. După ce te îmbraci, îţi alegi un parfum de pe raft, al cărui miros îţi place, apoi îţi iei cheile de la maşină din locul unde ţi-ai amintit că le-ai pus, şi ieşi pe uşă în timp ce îţi schiţezi mental traseul ce-l vei urma, făcând apel la o hartă aflată unde altundeva decât tot în memorie. După asta, te urci în maşina pe care începi să o conduci folosindu-te de experienţă memorată, de asemenea. Ajungi la magazin, vorbeşti cu vânzătorul alegând cuvintele din memorie, alegi pâinea cu ochii, dar şi după gustul memorat din experienţele celorlalte pâini mâncate până atunci. În plus, miroase şi bine şi mai este şi caldă…

– Da, se pare că nu poţi să faci nimic fără să faci apel la experienţa memorată.

– Ideea este că, în exemplul imaginat mai sus, marea majoritate a ‘nevoilor’ chemate din memorie, au fost imagini. Pâinea, magazinul, hainele, cheile traseul, harta etc. Prea puţine au fost amintirile despre gust şi miros, nu?

– Da, da. Şi nici prea importante…

– Cum spuneam mai devreme, omul îşi construieşte, mai întâi, filmul acţiunilor următoare, folosindu-se de imaginile memorate. Şi am să te rog să îţi imaginezi aceste imagini precum nişte tablouri înşiruite în faţa ta pe podea, într-o ordine firească. Distanţa imaginară dintre aceste tablouri, reprezintă timpii necesari parcurgerii în realitate a distanţelor dintre acţiuni. Mă înţelegi?

– Cred că da..

– Această distanţă, cumulată, formează în mintea ta, dimensiunea conceptului de timp, dimensiune ce lipseşte din mintea altor vieţuitoare.

– Lipseşte? Nu m-am gândit până acum la asta!

– Da, lipseşte. Nu ai să vezi un câine că se supără că este sculat din somn în miezul nopţii, şi nici un cal stresat că a doua zi este luni, şi începe o săptămână istovitoare.

– Ce chestie. Deci animalele nu simt scurgerea timpului?

– Un animal nu este conştient de faptul că are o vârstă sau alta, cum nu este conştient că imaginea din oglindă este imaginea trupului său. El nu poate ‘vedea’ că o persoană este frumoasă sau urâtă, pentru că nu are memorate repere vizuale pentru comparaţie. Vezi tu, acest a ‘vedea’ înseamnă de fapt, a compara imagini noi cu imagini memorate deja. Dar, să revin, cu atât mai mult, ele, animalele, nu ştiu cât este ora…

– Aha, se poate. Şi asta de ce?

– Pentru că animalele nu îşi planifică traseul viitoarelor acţiuni urmând un fir raţional pe lungă durată, aşa cum o face omul, folosindu-se de imaginile memorate. În mintea calului lucrurile sunt extrem de simple. Dacă corpul său are nevoie de hrană şi îi miroase a fân sau a iarbă gustoasă, se va îndrepta spre fân, şi se va apuca să mănânce. Nu se va gândi şi la pasul următor.

– Adică?

– Ca după ce va mânca are să i se facă sete. Abia după ce i se va face sete, va porni spre apă, şi va bea. Dacă simte mirosul şi trece pe lângă un alt armăsar, va sări la bătaie.

Animalele nu îşi programează paşii vieţii. Ci numai pasul următor.

– Iar când este vorba de reproducere?

– Dacă ceasul biologic sună reproducerea şi va mirosi o iapă în călduri, se va urca pe ea. Sau pe orice altceva, cum procedează şi taurul din imaginea de mai jos, care nici nu bagă de seamă că s-a urcat pe cauciucul unui tractor ce a trecut peste urina unei vaci în călduri. Tot ce ‘vede’ el, este mirosul femelei în călduri.

 

taur 

 

Sau cerbul de mai jos…

 

 single-animals21

 

– Ia stai puţin! Deci de aia nu s-a întâmplat nimic la Gradina Zoologică, unde, unui cuplu de urşi Panda li s-au pus în cuşcă un televizor pe ecranul căruia rulau imagini filmate cu alţi urşi Panda în timpul împerecherii. Au anunţat că nu au avut nici o reacţie, nici măcar nu au ‘văzut’ televizorul.

– Doar la unele sunete…

– Exact, aşa au spus, la unele sunete, au ciulit urechile şi au ridicat capetele căutând parcă ceva.

– Urşii au comparat sunetele auzite cu cele memorate. Imaginile lipsind din memoria lor, nici nu le-au băgat de seamă.

– Incredibil, deci tot personalul, de medicii şi administratorii Gradinii Zoologice, nu au habar despre ce mi-ai arătat tu?

– Nu. De fapt, tu tocmai mi-ai adus cel mai bun exemplu. O poză cu o femeie dezbrăcată va produce reacţia de declanşare a instinctului de reproducere doar omului, deoarece acesta ‘vede’ poza prin imaginile memorate în mintea sa, în vreme ce animalului, dacă îi arăti poza unei femele nu-i va declanşa absolut nici o reacţie, neavând în minte, memorată, nici o astfel de imagine. În schimb, dacă aşterni mirosul unei femele în călduri peste orice formă materială, acesta va ‘vedea’ femela în călduri.

– Deci animalele văd, dar acţionează doar după miros. De fapt nu memorează imaginile ci doar mirosurile.

– Corect, aşa se întâmplă. Şi acest lucru face să nu aibă posibilitatea de a-şi aranja în minte, înşirând pe sfoara timpului, imagini care să formeze planificarea paşilor vieţii lor. Nu pot merge cu mintea mai departe. Nici un pas măcar. Oamenii, în schimb, din imagini închipuite, şi-au făcut proiecte ce au evoluat mai întâi în minte, ajungând astfel atât în profunzimea atomului, cât şi în adâncimea spaţiului cosmic. De asemenea, au trecut la construirea  materială a gândurilor lor. Mă refer aici la Marile Piramide, la…

– Da, da! Acum înţeleg şi eu…

 

 

 

15

 

 

– Bună ziua, ce mai faceţi?

– Mulţumesc, bine. Aveam o progamare pentru ora asta.

– Da, desigur, vă aşteptam. Ştiţi, domnul doctor nu a terminat cu cel de dinaintea dumneavoastră, pentru că a venit cineva, ştiţi, cu o urgenţă şi vă roagă sa-l scuzaţi, dar va mai dura ceva… Abia acum urmează să intre cel programat înanitea dumneavoastră.

– Cam cât va dura?

– Nu ştiu, vreo oră, o oră şi ceva.

– Am să aştept atunci, în sala de aşteptare.

– Ne cerem scuze. Să vă aduc câteva reviste, să treacă timpul mai repede?

– Nu, mulţumesc.

……………………………………………………………………………………

 

-Conştiinţă? Ai o oră şi ceva?

– Da.

– Bun. Ştii, m-am mai gândit la tot ce mi-ai spus.

– Aşa, şi?

– Am ceva îndoieli. Sau cel puţin nelămuriri.

– Te ascult!

– Am încercat să revăd fimul raţiunilor tale, şi ceva nu prea stă în picioare.

– Ce anume?

– Tu ai început raţionamentul spunând că animalele nu memorează ceea ce văd, şi că doar omul memorează ceea ce vede, şi că astfel, doar omul înţelege ce vede.

– Nu, raţionamentul a început cu experimentul insulei izolate de societate, unde s-au dus copii de oameni, şi au ajuns ceva ce nici animale nu mai erau…

– Da, scuză-mă, aşa este, am uitat eu. Aşa ai început.

– Nu este nici o problemă, dar ce spuneai despre vederea omului faţă de cea a animalului?

– Păi m-am gândit că şoimul vede tocmai din înaltul cerului şoarecele sau iepurele ce aleargă pe sol! Nu îi miroase, sau aude. De asemeni, pescăruşul vede peştele sub apă, tot de sus, iar calului, este suficient să-i arăţi biciul, că tresare violent. Nu înseamnă asta că au în memorie stocate imaginile respective?

– Ba da.

– Ba da? Cum aşa? Vezi… Nu mai înţeleg nimic.

– Animalele nu sunt oarbe, şi nici nu se poate spune că nu pot memora şi imagini. Însă foarte puţine în comparaţie cu omul. Şi foarte greu. Adică trebuiesc multe repetiţii. Aminteşte-ţi de experimentul lui Pavlov, da? Cel cu câinele şi lumina roşie care-i declanşa, direct, salivarea. O reacţiune a glandei. Desigur, că şi animalele au imagini memorate, cum şi omul are mirosuri şi sunete deasemenea, memorate.

– Aşadar…?

– Omul are două mici camere de luat vederi, situate în spatele ochilor şi un aparat de înregistrare care memorează absolut toate imaginile văzute, voluntar sau involuntar, din momentul în care se trezeşte dimineaţa, şi până adoarme seara.

– Aha.

– Este suficient să vezi o imagine impresionantă cu adevărat pentru tine, şi aceasta va fi cu tine pentru tot restul vieţii.

– Da, asta aşa este.

– Uite, hai să-ţi mai dau un exemplu. Dacă te-ai uita pe o revistă japoneză, pe lângă faptul că nu vei înţelege nimic din cele scrise, şi asta pentru că nu ai memorată traducera  însemnelor acestei limbi, nu-ţi vor spune absolut nimic nici fotografiile feţelor de femei sau bărbaţi din ea.

– Da? De ce aşa?

– Acestea vor fi simple pete de culoare care formează feţe de oameni. Şi asta deoarece nu cunoşti nimc despre nici unul dintre ei. Greşesc?

– Nu, nu greşeşti. Cred că aşa s-ar întâmpla.

– Sigur, dacă vei vedea un acelaşi tip de revistă din ţara ta, cu totul altfel ar sta lucrurile. Toate aceste chipuri, vor prinde viaţă în mintea ta. Pentru fiecare poză văzută, în minte îţi vor izvorâ informaţiile care le ai memorate despre persoana respectivă, parcă însufleţind-o.

– Ai dreptate.

– Bun. Revistele sunt tot reviste. Diferenţa în cazul revistei locale, faţă de cea străină, este dată doar de existenţa sau inexistenţa în mintea ta a informaţiilor. Memorate!

– Aha…

– Dar să luăm cazul unor animale. Uite, în ajunul Crăciunului, purcelul stă liniştit deşi în fata lui s-a reconstituit acelaşi decor-eşafodaj ca şi cel de anul trecut, când şi-a pierdut… părinţii. Mai mult, înaintea sa, cu doar câteva ore înainte, fraţi de-ai lui au păţit acelaşi tragic şi final eveniment. Dar el stă liniştit, deşi a văzut întreg carnagiul. Tot aşa cum stă şi căprioara din spatele cuştii, dacă vânătorul îndreaptă asupra capului ei arma de vânătoare încărcată. Sau calul ce trebuie sacrificat că şi-a rupt piciorul…

Aceste imagini nu le spun nimic animalelor. Chiar dacă le-au mai văzut de câteva ori în viaţa lor.

– Ce chestie! Da, dacă ar fi putut memora, ca şi omul atunci…

– Cu totul altfel stau lucrurile dacă le-ai aduce în preajmă răgete de fiare, ori urlete de lupi… Sau fum. Atunci, mirosul focului le va face să intre în panică şi să încerce să fugă.

– Pentru că au în memorie aceste informaţii.

– Corect.

– Dar imaginile cu armele îndreptate asupra lor, nu le impresionează pentru că nu au corepondent memorat.

– Cum nu ai nici tu din revista japoneză.

 

 

 

 

16

 

 

 

– Aveţi un foc?

– Nu fumez.

– Dar cât aveţi ora?

– Nu am….

– Stai aşa tăticu’ că îţi dăm noi ora exactă!

– Ia una! Şi mai na una!

– Şi de la mine una bună!

– Caută-i portofelul că în geantă nu are decăt boarfe.

– Unde ţii portofelul, bă? Uite-l, ia!

– Mai na încă una. Una bunăăă…

……………………………………………………………………………………

– Cum te simţi?

– Mă doare rău capul…

– Ai să-ţi revii. Şi rana?

– Rana de la mână? Nu ştiu, că este amorţită.

– Bine…

– Conştiinţă?

– Da?

– Cum naiba că tu, care le ştii pe toate, nu ştiai că după nenorocitul ală de colţ, stăteau la pândă nenorociţii ăia de oameni?

– Cum adică?

– Adică, ce bază să am eu în conştiinţa mea, dacă nu mă sfătuieşte atunci când sunt în pericol. Ah…

– Stai uşor, nu te mişca. Ce să-ţi spun, acum, ţi-am tot spus, nu prea mă cunoşti.

– Adică?

– Tu îţi imaginezi că eu sunt un fel de fantomă care plutesc deasupra ta, existând într-o consistenţă de abur? Şi că văd ce vezi tu, ba mai mult, fiind mai sus, văd până departe pe stradă? Greşesti, prietene. Eu nu văd prin ochii tăi. Eu pot să-ţi văd doar gândurile. Numai tu singur stai în spatele ochilor. Eu nu văd lumina. Tot ce văd sunt gândurile tale. Simt lumea prin reacţiile şi senzaţiile tale. Experienţa şi informaţiile tale personale sunt şi ale mele. De trăit, eu trăiesc însă într-o dimensiune perfect virtuală. Perfect imaterială.

– M-ai lăsat mască!

– De ce aşa? Doar tu trăieşti în lumea ta materială. Doar pentru tine asfaltul este tare şi patul moale. Doar tu te poţi scufunda în apă. Eu pot doar să fiu martorul senzaţiilor trăite de tine. Eu gust viaţa prin  tine.

– Adică eşti ca un prizonier, închis în mine?

– Într-un fel, da. Sunt, printre altele, un alt tu. Un tu bun. Un tu perfect

– Îmi pare rău de ce aud. Şi ai şanse să ieşi vreodată din… de acolo de unde eşti, şi să vii aici, unde viaţa are gust, şi unde vântul bate, aducând miros de tei înfloriţi?

– Desigur, atunci când tu cel de azi vei deveni tu cel bun. Cel perfect. Atunci vom fi ca unul singur.

– Asta este ce-ţi doreşti tu cel mai mult?

– Nu. Nu cel mai mult.

– Dar ce îţi doreşti, atunci, cel mai mult?

– Să reuşesc acelaşi lucru şi cu ceilalţi. Cu toţi ceilalţi…

– Aha, înţeleg. Omenirea să devină mai bună.

– Nu mai bună. Ci doar bunăResponsabilă. Iar în ceea ce te priveşte, cred că de aici de unde stau eu, pot să-ţi mai alin durerea fizică, şi să accelerez puţin vindecarea rănii.

– Îţi mulţumesc.  Este bine şi aşa. Acum am să dorm puţin.

 

 

 

 

17

 

 

– Conştiinţă?

– Da.

– M-am trezit.  Îmi este o sete de mor. Am aici o sticlă de apă. Sper să nu-mi sară somnul.

– Nu o să-ţi sară că doctorii ţi-au dat medicamente de somn.

– Auzi? Ce chestie, mai aveam puţin şi aflam singur răspunsul la una din întrebări. Doctorul a spus că dacă mă nimerea câţiva centimetri mai sus, eram pe lumea aialaltă!

– Da, ai avut noroc!

– Dar acum, dacă tot n-am plecat de lângă tine, nu-mi răspunzi la întrebare? Există viaţă după moarte? Ajungeam undeva?

– Da, desigur că ajungeai. În trei zile, trupul tău era îngropat doi metri sub pământ.

– Da, asta ştiu şi eu. Dar, altceva din mine, eul meu, trecea spre o altă dimensiune? Există Rai sau Iad? Există dincolo? Hai, spune-mi odată!

– Dacă ceva din tine trece într-o altă dimensiune? Ce înţelegi prin ceva din tine?

– Ah, da, tu vrei ca întrebarea să fie clară şi la obiect.

– Şi greşesc cumva?

– Nu, nu greşeşti. Mă refer la sufletul meu, la spirit şi din ce oi mai fi eu făcut.

– A, de ce nu spui aşa! Acum ne apropiem.

– Bun, ia zi-mi, că sunt curios tare!

– Ce înţelegi prin suflet? Dar prin spirit?

– Ah, fir-ai să fi! Îţi arde de glume…

– Deloc. Ai spus Rai şi Iad, da?

– De ce, vrei să mă întrebi la ce imagini fac referire?

– Da.

– Păi în Rai trebuie să fie mai bine decât îmi pot închipui eu, iar în Iad…

– Mai rău decât ţi-ai putea, de asemenea închipui, nu?

– Torturi, cazane cu smoală topită, chinuri veşnice…

– Smoală topită? Tu, ca şi fiinţă raţională, poţi măcar să te întrebi aşa ceva?

– Nu, ai dreptate. Glumeam. Chiar crezi că pot să spun aşa tâmpenii? Dar, indiferent de ce ar însemna toate astea, până la urmă, există ceva sau nu? Totul se termină cum se termină pentru o muscă strivită pe perete cu o carte?

– Tu ai vrea să se termine sau nu?

– Bineînţeles că aş vrea să mai fie ceva.

– Atunci stai liniştit.

– Da? Îmi spui tu asta? Deci există viaţă după moarte?

– Am spus eu aşa ceva? Însăşi întrebarea ta nu are sens. Viaţă presupune opusul morţii, iar moartea opusul vieţii, nu? Prin urmare, dacă ar exista viaţă – aşa cum o trăieşti tu acum – după moarte, ar însemna că de fapt nu există moartea.

– Dar moartea există, nu?

– Da. Ca şi viaţa.

– Şi atunci, ce spuneai că există?

– Nu eşti încă pregătit să…

– Aflu?

– Să înţelegi. Şi astfel să accepti răspunsul, indiferent care ar fi el. Hai, acum dormi.

 

 

 

18

 

 

– Conştiinţă?

– Da.

– Inteligenţa este o caracteristică doar a omului?

– Nu.

– Nu? Adică şi animalele au inteligenţă?

– Desigur. Şi plantele de asemenea.

– Ha! Îţi râzi iar de mine! Plantele nici nu au creier, aşa că nu pot fi inteligente!

– Dar nu am spus că sunt inteligente, de ce te grăbeşti iar?

– Nu?

– Nu, am spus că au inteligenţă. Mai au şi raţionalitate. În alcătuirea şi în desfăşurarea existenţei lor. În interacţiunea lor cu mediul înconjurător şi cu celelate vieţuitoare.

– Şi care este diferenţa între a fi şi a avea inteligenţă?

– Ştii de ce sunt florile colorate şi parfumate?

– Nu mi-am pus întrebarea asta vreodată. De ce?

– Ca să iasă în evidenţă din masa generală de verde a ierbii şi a frunzelor.

– De ce să iasă în evidenţă?

– Ca să fie mai uşor reperate de insectele care le vor ajuta la polenizare. Şti ce înseamnă polenizare, da?

– Da, desigur. Înmulţire. Dar cum pot ştii plantele, fără ochi şi fără minte, că există, măcar, pe lume şi insecte? Care le şi pot face acest vital serviciu?

– Contraserviciu. Plantele le hrănesc, la rândul lor. Şi tot aşa cum ştiu să-şi facă şi fructele dulci şi aromate, pentru a fi pe placul animalelor, şi astfel căutate şi mâncate.

– Este în interesul lor să fie mâncate?

– Desigur. Dar asta numai dacă ştiu cum să-şi facă învelişul sâmburilor rezistent la puternicele substanţe acide dizolvante din stomacul animalelor care le consumă. Mai târziu, şi deci mai departe de planta mamă, acesta le elimină, acoperite chiar de un strat de îngrăşământ natural!

– Doamne Dumnezeule, ce fiinţă ignorantă am putut fi până să te cunosc… Nu mai spun nimic. Deci au inteligenţă, întradevăr.

– Întreagă natura şi tot Universul, sunt pline de inteligenţă. Şi de legi care fac ca interconectările dintre elementele ce-l compun să fie perfect raţionale.

– De unde au această inteligenţă?

– Dar de ce crezi că trebuie să aibă inteligenţa neapărat de undeva sau de la cineva?

– Poate pentru că sunt om, cumva?

– Da, aici nu te înşeli. Judecata ta este specifică omului, limitată la sistemul său de valori, dar în care încercă în acelaşi timp să îndese infinitul spaţiului, al timpului şi al cunoaşterii.

– În loc să?

– În loc să renunţe în a pune limite gândirii.

– Conştiinţă, dar ce este, până la urmă, inteligenţa omului?

– Este înţelepciune.

– Înţelepciune? Adică?

– Adică este priceperea de a analiza imaginile despre care am tot vorbit, memorate în forma experienţei personale. Acumularea a cât mai multor astfel de imagini, ale obiectelor, ale poziţiilor lor în interacţiunile multiple dintre ele, şi aşezarea lor în minte, sub formă de amintiri, într-o ordine din care să poată fi găsită exact imaginea care poate rezolva o situaţie din prezent, ori folosite pentru construcţia proiectelor viitoare.

– Adică, mai pe înţelesul meu?

– Adică transformarea, a tot ceea ce ai văzut şi înţeles, în instrucţiuni, ca nişte instrumente ce-ţi vor folosi să rezolvi situaţii din prezent sau din viitor.

– Aha, încep să întrezăresc ceva.

– Ia uită-te mai bine în dicţionar, să-i vedem definiţia.

– Da, imediat, ai dreptate. Litera i… int… Uite:  Inteligenţa este facultatea de a descoperi proprietăţile obiectelor şi fenomenelor înconjurătoare, cât şi a relaţiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi”

– Bun. În cazul omului, proprietăţile şi fenomenele obiectelor, cât şi a relaţiilor dintre acestea, se regăsesc memorate în mintea sa în formă de imagini. Inteligenţa este programul care gestionează toate aceste informaţii, pentru a găsi cea mai bună soluţie, în cel mai scurt timp. Conexiunile dintre memorii sunt ca nişte cabluri, iar inteligenţa este precum curentul ce le parcurge, căutând şi purtând exact informaţiile corecte, pentru a construi cu ele un răspuns.

– Aha, înţeleg acum.

Şi vezi, în mintea ta de om, nu stă pitit nimeni. Inteligenţa este un comportament al minţii tale, şi nu al alcătuirii tale. În natură însă, inteligenţa stă în chiar alcătuirea plantelor, în ştiinţa producerii firului de păianjen şi al ţeserii lui, în legile chimice care leagă doi atomi de Hidrogen de unul de Oxigen în raţiunea de a rezulta apă, şi aşa mai departe. Mă inţelegi?

– Nu prea.

– Nici nu mă aşteptam să o faci, încă de pe acum…

 

 

    Citeste capitolul urmator la adresa: https://noitaripsni.wordpress.com/de-vorba-cu-constiinta-part-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1 comentariu

  1. Lucia said,

    Februarie 28, 2009 la 5:04 pm

    Salut!

    Sunt pe blog-ul tau, citesc, mai am inca de citit, cred ca vreun gand m-a adus acum, aici .

    Multumesc!

    Cu drag, Lucia


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: